Da, cand m-a trezit dimineata si am vazut ce straniu e spitalul, ce mizerabil. La toaleta era un singur wc pe care il folosea toata lumea, vreo 3 cosuri de gunoi cu vata si absorbante folosite, cosuri pline de dadea si pe jos chiar, peretii manjiti de sange, toaleta la fel, rezervorul de la toaleta spart de nu puteai trage apa iar toaleta se infundase cu tot felul de minuni.
Coborand in sala de vizitatori, m-am uitat pe geamul de langa scari in curtea maternitatii din spate si mare mi-a fost mirarea sa descopar o imagine ciudata. Un copac era impodobit ca de Craciun. Dar cu ce? Toate crengile aveau agatate scutece, absorbante si bucati de vata, probabil aruncate de pe geam de la etajele superioare culmea in dreptul toaletelor. Halal tara. O singura maternitate in ditamai orasul si se prezenta astfel.
Cand era ora de masa, numai gandul ca am vazut toate acestea imi facea scarba. Am papat ce am avut la pachet sau ce imi aducea familia. Nu riscam sa ma uit la mancarea de acolo. Aceleasi femei care faceau curat cu niste toale murdare si curatau pe jos, atat pe sala cat si in camere, aceleasi puneau si de mancare la cele care veneau sa se hraneasca, de obicei cele sarace, venite de la tara sau de alta etnie.
Aparatele, paturile, lenjeria, toate ruginite, extrafolosite si depasite moral iti amintea de vremea dinante de revolutia din ’89 . Nu s-a mai investit nimic in spitale decat in seringi, medicamente si teste de rutina. Pacat , mare pacat!
Imediat dupa nastere au fost 2 ore in care amortita fiind m-am simtit cel mai bine. Acea stare de amorteala era foarte relaxanta, scapasem de durerile care parca nu se mai terminau. M-au pus intr-un scaunel si m-au dus in camera. Am reusit sa ma ridic pe picioare, sa-mi aranjez cat de cat bagajele si sa ma intind. Imi trecuse amorteala si incepea sa simt taietura si mai ales firele cu care am fost cusuta, in total 3. Nu puteam sa mai stau nici in fund nici pe o parte. Seara a venit si sotul meu. Am coborat scarile cu greu. Mi-a adus flori si era asa fericit. O asistenta vazand ca am coborat dupa cateva ore de la nastere , ne-a lasat pe amandoi sa urcam ca sa nu fac efort prea mare. Era destul de riscant si puteam sa si racesc.
Am fost la bebelusi si l-am vazut amandoi prin geam. Era asa micut. Infasat tot in alb dormea in patutul lui. L-am nascut la 3400 g, 51 cm, in circa 15 minute. Ne-am bucurat amandoi sa vedem printisorul familiei noastre.
Noaptea a continuat. Nu am dormit deloc. M-am intors cand pe-o parte, cand pe alta dar nici macar o clipa de atipire nu am putut prinde din cauza taieturii si a cusaturilor. Oricum nu era ca in perioada travaliului. Am inceput sa ma obisnuiesc cu aceste dureri. Imi era foarte sete si parca toata apa din lumea nu-mi ajungea. Spre dimineata am atipit putintel.
Fiind ziua cand trebuia sa merg la un ultim control, am aflat de la doctorita ca ma interneaza intr-o ora si ca voi naste pana seara. Ciudat, ca nu simteam nimic ca ar veni. Aveam in schimb dilatatia 4 si fiind si doctorita mea de garda in acea noapte, probabil ca era mai bine sa nasc in acea zi. Asta se intampla pe la 10 dimineata. M-am dus acasa, mi-am facut bagajul si m-am internat. Doctorita mi-a rupt apa si mai tarziu mi-a facut o injectie de dilatatie. Au inceput contractiile, la inceput mai putin dureroase, dar mai apoi din ce in ce mai tari. De la simple dureri ca in perioada menstruatiei s-au transformat in dureri si mai mari ca niste cutite in coloana, in zona salelor, ca atunci cand te sageteaza ceva prin corp de la raceala. Durerile puternice au durat circa o ora cu tot cu nastere.
Astfel ca la ora 11 m-am internat si la 16.05 a aparut mogaldeata mica, Matei. A primit chiar si o nota buna 9, asta pentru ca nu a plans ci mai mult a gemut. In gandul meu : ” E baietel cuminte de asta nu face galagie.” 
Un subiect din ce in ce mai discutat in mass media, o boala care poate fi prevenita sau vindecata in proportie de 100% cand se afla in fazele incipiente, se afla printre principalele campanii de instiintare si educare a populatiei si mai ales a femeilor. Intr-adevar cele mai multe informatii le afli de la televizor. Acum ca stau acasa si am timp inregistrez tot felul de alarme si sfaturi legate de sanatate, familie, cariere, studii. In timpul serviciului nu prea aveam timp de informatii. Veneam obosita si incercam sa mai fac in timpul ramas dintr-o zi lucrurile de rutina. Este foarte important accesul la informatie si iata un subiect delicat pentru femei, cancerul de col uterin. Emisiunile educative le indruma pe acestea la un control regulat la ginecolog, la un test Babes Papanicolau pentru a depista daca sunt sau nu purtatoare de acest virus ce cauzeaza chiar moartea.
Cum foarte multe dintre noi avem posibilitatea sa prevenim, putem face un vaccin impotriva acestui virus. M-am interesat si cat costa. Am avut curiozitatea aceasta sa pot trage o concluzie cam cate femei si-ar putea permite. Am citit pe diverse site-uri ca se face de regula pana in 26 de ani si ca are efect toata viata dar se poate face si in fazele incipiente chiar daca e trecuta aceasta varsta. Pe langa faptul ca e bine sa-l faci inca din copilarie sau mai bine spus dinaintea inceperii vietii sexuale, pentru ca asa se transmite cel mai des, orice parinte de fata trebuie sa aiba in vedere posibilitatea de a ii face acest vaccin.
Vaccinul se face pe baza unui tratament de 3 doze in 6 luni. O doza costa 145 euro. Ne-ar trebui 435 euro ca sa fim sigure ca nu ne vom imbolnavi vreodata de cancer de col uterin. Dar oare cate isi permit? Nu numai vaccinul in sine, ci si vizita la medic pentru care scoti din buzunar pe putin 50 lei. Femeile de la tara nu au doctor acolo in sat, pentru ca si acesta vine dupa un anumit program, si atunci cum sa se afle de acest virus si de posibilitatea de a-l depista si eventual inlatura. Si uite asa se fac campanii, se doneaza, se informeaza populatia despre acest lucru dar important e ca fiecare sa se intereseze pentru el. Posibilitatile de trai nu ne ajuta sa mai avem grija de noi, sa fim cu adevarat sanatosi. Sunt oameni care nu-si permit nici macar televizorul, ce sa mai zic de internet, si atunci cum sa nu se ajunga la un rezultat foarte mare privind mortalitatea din cauza acestui cancer.
Pretul nu e mare daca privim in comparatie cu ceea ce s-ar intampla in cazul in care am avea aceasta boala, cat am cheltui numai pe doctori si tratamente, cat de stresate am fi si cat de mult ar afecta relatiile cu ceilalti, mai ales cea cu partenerul de viata. Cel putin sa fim informati si fiecare sa faca ceva pentru sanatatea lui in primul rand cu posibilitatile pe care le are.
Cu toate ca termenul de nastere dat de doctorita este intre 5 si 10 februarie, deja incepe cu fiecare zi sa nu mai am rabdare. Parca simt copilul ca se misca mai mult si mai tare acum, noaptea nu pot dormi, ma duc la baie in fiecare ora, ma doare burta ori de foame, ori ca e prea grea, ori ca beau prea mult lichid deodata sau simt ca amortesc cand dorm pe o singura parte. Simt in aceasta perioada la maxim orice mi s-ar intampla. Devin irascibila si am vazut ca imi trece daca pap o ciocolata, care imi da buna dispozitie. De atata stat in casa si faptul ca nu pot face treaba prea multa, sunt nevoita sa stau mai mult jos sau in pat, sa ma uit la televizor sau sa navighez pe net.
Pe 1 februarie ma duc la ultimul control si atunci voi vedea exact cand o sa fie termenul. Acum, parca astept mai mult sa simt durerile din timpul travaliului, asa cum mi s-a explicat “ca niste cutite”, sunt pregatita si psihic, dar nu simt nimic sau cel putin nu se anunta inca. Vreau sa se intample mai repede pentru ca in ultima perioada, cu toate ca nu ma simt rau, mi-e greu cu asa burtica, cu pielea care parca imi explodeaza. Nu voi da niciodata vina pe copil si consider ca e mult mai usor sa am grija de el, in afara burticii, decat sa am grija de mine asa cum sunt acum, cu bebelusul in burta.
Toti in jurul nostru asteapta acest moment si ma intreaba cand va fi. Nici eu nu stiu cand va fi momentul. Sper sa nu ma pierd si sa nu-mi fie frica atunci. Si mai sper sa fie usor chiar daca voi trece prin niste dureri. Voi fi optimista si cred ca toate mamicile ar trebui sa fie. Nu de durere ar trebui sa se teama ci de sanatatea lor si mai ales a celui mic. Pentru ca bebelusul, copilul reprezinta soarele de pe strada unei familii.
